Când simt nevoia unei introspecţii, îmi place să rătăcesc pe străzi, alei înguste și grădini publice și să privesc oamenii. Am prins farmecul şi misterul străduţelor înguste de pe vremea când locuiam in Roma. Acum, în Bucureştiul nostru aglomerat, în centrul istoric, imi place să mă plimb când nu e multa lume, chiar în mijlocul săptămânii, în zile ploioase când toţi stau adăpostiţi la un ceai sau la o întâlnire la care se negociază comisioane. Zona asta îmi aminteşte de perioada studentiei, de pizzeria Maxi de pe Lipscani si de magazinele de mercerie de unde îmi cumpăram stofe şi accesorii pe care le încropeam cu prietena mea Nicoleta şi rezultau cele mai originale ţinute.
Îmi place să vad oameni cu zâmbetul pe buze cu toate că in contextul actual e din ce in ce mai greu. Unii alearga la intalniri neștiind cu exactitate în ce ordine și-au pus gândurile sau îi văd pe alţii cum se uita stresaţi la locul unde au parcat de teamă să nu le fie săltată maşina. Ma uit la doamnele care işi flutură poșetele oacheșe şi colorate în care și-au ordonat prioritățile sau “scanez” valizele gigantice a unor domni mai visători în care ascund mii de vise: vacanțe la munte și călătorii nesfârșite cu trenul, iubiri pentru o viață și reușite profesionale, oamneni care să le fie alături și să îi ajute să-și urmeze visele de o viaţă
Pe unii nu-i pot “scana”. Sunt departe de înţelegerea mea oricât de multă putere de patrundere aş avea …iar în alții mă identific întocmai. Văd bucățele din mine pierdute în timpuri, care se alipesc și dau naștere unei povești pe care credeam că am uitat-o. Îmi place să mă văd pe mine, cea care eram acum mult timp – o adolescentă preocupată de șuvițele care-i veneau în ochi sau pe fetița care alerga printre copacii înverziți cu ghiozdănelul în spate și râdea cu gura până la urechi. Oricare dintre aceste scene mă plasează într-un tren ce parcurge cu rapiditate o călătorie in timp.
Și acum îmi amintesc prima zi de școală. E ciudat, când mă gândesc cum din fetița emotivă și speriată, mânata de o rebeliune ce nu voia să fie stăpânită, m-am transformat într-o femeie matura și responsabilă. Nu am să șterg din minte și suflet momentul în care m-am luat la trântă cu “şeful clasei” și i-am luat apărarea colegei de bancă sau cum am scrijelit cu creta pe tablă primele operații matematice. Cu sufletul îngreunat de emoții ce mă copleșeau, în noaptea dinaintea primei zi de şcoală nu am închis un ochi…în inima mea de fetiță de 6 anișori se dădeau lupte grele: “Cum o să fie oare?”, “O să am prieteni, cu cine am să stau în bancă?”, “Dacă are să mă certe tovaraşa pentru că nu știu să citesc? Monica, vecina de la 2 știe să citească…”.
Nu pot sa uit când ceasul care suna până in acele zile doar pentru mama, urma să mă trezească şi pe mine tot restul zilelor mele. M-am ridicat din pat buimacă şi mi-a rămas privirea aţintită către uniforma de pe marginea scaunului : rochița albă cu albastru în carouri si cu glueraș alb mă aştepta nerăbdătoare.
Uniforma – emblema partidului şi consimţământul de cetăţean responsabil. După cum cereau normele școlare, trebuia să am părul împletit în două codițe unduite frumos pe spate și o bentiță albă așezată pe creștetul capului. Nu mai avusesem codite atat de perfecte niciodata pana atuci. La tara, unde am crescut, de-abia ce îmi mai treceam peria prin păr, iar bunica mă alerga prin curte să-mi descurce codiţele.
Când m-am privit în oglindă, era să nu mă recunosc… din ziua aceea, aveam să învăț ce înseamnă disciplina și toate rigorile ei…în momentul în care am pășit în curtea școlii şi am văzut un careu aliniat am simțit, poate în mod inconștient, că urc o treaptă pe o scară foarte înaltă pe care voiam de mult să mă cocoț. Priveam cu jind la fetiţele de la oraş care veneau în vacanţe la bunici şi-mi spuneam că în clasa întâi totul se va schimba. Eram mândră şi aliniată în rând cu astfel de fetiţe şi ţineam în mâini buchetul pentru tovarăşa învățătoare pe care mama îl cumpărase de la florăria din colț. Nu-mi mai încăpeam în piele de mândra ce eram cu ghiozadanul cu pisicuțe în care își găseau locul penarul, stiloul, două caiete și o călimara cu cerneală, ce câteva ore mai târziu avea să se clatine și să aterizeze direct pe uniforma. In zadar am incercat să şterg pata pe sub bancă, in zadar mi-am şters mâinile de foile din caiet că ispita din călimară parcă se transformase într-un un izvor nesecat care mă inunda peste tot: pe fundiţe, pe faţă chiar şi pe limbă. Nu am să uit vreodată cum din fetița cu fundițe și bujori în obrăjori devenisem omulețul albastru de metil ce ţopăia printr-o clasă plină de mușcate roșii.
Nu după mult timp, mi-am întâlnit colegii de clasă si am şi legat si prima prietenie cu Alina care avea sa-mi fie companioană la toate năzbâtiile care au urmat. Ne-am luat de mână și am pășit împreună în rândul în care săteau încolonați colegii mei, puțin de-a curmezișul în spatele tovarasei învățătoare.