Închide pleoapele și uita-te dincolo de întunecimea orbiculară! Încearcă să-ţi imaginezi o câmpie întinsă, de-a lungul căreia ai alerga fără oprire…nu vezi bariere, nu există piedici. În zare se arată o altă pajiște presărată cu mii de pete de culoarea amurgului când vrea să pară-nverșunat. Eşti în lanul cu maci unde simți miros de viață trăită la maxim. Aici chiar poti să visezi și să cânți, fără să te oprești. Ai vrea din toată inima să te muți aici, pentru o veșnicie și încă puțin. Acum deschide ochii şi păstrează mirosul de iarbă, de proaspăt, de verde şi lasă-ti inima să fredoneze pe acorduri de Vivaldi.
…
Acum câteva zile am găsit un petic de mătase care se blocase în bucla fierului forjat ce încadra o bancă din faţa unui restaurant cochet. Am vrut să-l las acolo și să-mi continui drumul. Nu avea culorile mele preferate, era o pânză mică, un soi de batistă pe care şi-o aranjează bărbaţii dichisiţi în buzunarul de la sacou asortată cu cravata. M-am asezat pe bancă să trimit mesaje şi urări de Paşte. Un vânticel îmi flutura în nări un iz misterios. Mirosea a ceva…Doamne, nici nu știu a ce mirosea!…Venea de la peticul de pânză albastră cu inserţii pământii. E ciudat cum acel miros misterios mi-a ascuţit parcă toate simţurile. Un gust dulceag m-a plonjat direct în fața tabletei de ciocolată pe care o ronțăiam cu poftă acum 15 ani, când călătoream cu trenul la mare. Brusc am simțit mirosul de sare…acea sare moale și nevăzută care se strecoară printre moleculele de apă și umple scoicile cu o dogoare aparte… acea sare care doarme în valurile care se sparg de geamandure și stânci, trosnesc și se preling neliniștite pe plaje aurii, dansează sub lună și se zguduie sub soare.
Soarele a ce miroase? Tinerii spun că a vară. Eu când îl văd că răsare de după dealuri pe care stau ancorate căsuțe și așezări colorate, văd curtea bunicilor. Îl vedeam în toată splendoarea lui în diminețile când genele mi se dezlipeau ușor și hăinuțele îmi erau la îndemână: pe atunci era doar o minge ovală, ce anunța începutul unei noi zile de joacă și năzbâtii. Soarele, privit în zori, îmi aduce aminte de copilărie…în schimb luna, colțuroasă și subțire precum o unghie sau rotundă și misterioasă îmi aduce aminte de anii studenției. Anii studenției mele au miros de cărți de anticariat și portocale…au miros de fugă de la un curs la altul, de adormit cu cartea pe brațe şi de ieșiri nocturne în pub-uri si cafenele răsărite prin cotloane cu felinare care clipoceau pe alei colindate de la un capăt la celălat…
Mandarinele au miros de iarnă. Crăciunul miroase a sarmale și cozonac cald scos din cuptor iar Paștele a ouă roșii și pască. Albinele miros a dulce însă mie tot fagurii îmi plac mai mult. Fagurii mă duc cu gândul la compartimente întocmai unor sertare în care pui ce îți dorești: într-unul înghesui amintiri și fotografii din trecut, într-altul vise și planuri de viitor, intr-unul pui cheia de la mașină și în celălalt o brățară cumpărată de la Paris. Doar unul a rămas gol. Acela miroase a decizii neluate sau vorbe precum “Să accept…hai mai bine să nu”. De acolo vine un miros de regret…
Călătoresc destul de des cu avionul. Când răsfoiesc revista cu promoții oferite de companie și ajung la pagina cu parfumuri, zâmbesc și trec cel mai adesea mai departe: ele nu-mi amintesc de nimic. Oricât aș căuta printre paginile frumos tipărite nu voi găsi acea mireasmă pe care am simțit-o cu mult timp în urmă, într-o zi ploioasă de toamnă.
Mergeam în fugă într-un Botoșani mai gri ca niciodată, ros de ploi torențiale care cădeau de mai bine de o săptămână, când undeva în zona parcului Tineretului am dat peste o doamnă ce purta șalul pe o parte și o poșetă verde. Acel miros..acea femeie…da, ea mirosea într-adevăr a femeie: a copilă, adolescentă, femeie matură, mamă și bunică, toate la un loc. Mirosea a soție fidelă careia îi plăcea să-i gătească soțului ei poale în brâu și ciocolată de casă…așa cum îi plăcea lui, mirosea a doamnă care știe când să vorbească și când să nu scoată un sunet, a zeiță a cărei degete sunt mai catifelate ca mătasea și privirea mai dulce și mai caldă ca a oricui…Poate nu se parfumase ci doar îi miroasea sufletul și aura. Un parfumier cu siguranță ar fi primit-o cu aplauze în laboratorul cu fragranţe.
Dacă aș fi eu parfumierul, le-aș combina pe toate. Ce ar ieși dacă am sparge o clepsidră şi am fura din negura timpului și le-am aduna la un loc, apoi am agita bine? S-ar forma un vârtej, s-ar auzi un POC într-un mojar alchimic, şi nu știu… ar mirosi probabil a viață. Ar mirosi a vis închegat în realitate, a miere de albine, a soare și zile în care marea susură fin, a dulciuri și bomboane, a caramel…a sare, a liliac sau mentă, a mușețel, a cireși înfloriți, a nopți în care stelele se joacă de-a v-ați ascunselea cu marinarii și dunele de nisip ce mișcă și dezgroapă idealuri, a oameni care se țin de mână și își zâmbesc unul altuia, a împliniri, a dragoste!
