Viata dupa divort

Povetea Dianei

Atunci când fiul meu Alex avea doar 3 ani, eu şi soţul meu am decis să divorţăm. Fiind la rândul meu un copil care a trecut prin divorţul părinţilor, am jurat că niciodată nu i-aş lăsa pe copiii mei să treacă prin asta, dar după cum s-a dovedit, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la piaţă, şi încercarea de a ne face propria viaţă într-o familie, s-a dovedit a fi o presiune mult prea mare. După îndoieli şi încercări în cele din  urmă firul s-a rupt.

Am zburat primele câteva luni după separarea noastră, într-o neclaritate alimentată de adrenalină. Însă, gândul, cum ar fi găsirea unui loc în care să trăim eu şi copilul meu pe cont propriu, având grijă zi de zi de cel mic şi încercând să găsesc şi un loc de muncă, m-a îngrozit. M-am simţit ca o frunză în bătaia vântului, nu ca o mamă puternică care urma să îndrume copilul, să înveţe să reuşească să treacă peste obstacolele din viaţa lui viitoare.

Când eram căsătoriţi, eram la fel ca toate celelalte familii: aveam propriul nostru minuscul univers auto-suficient. Chiar dacă nu am primit de la soţul meu garanţia unei căsătorii până la adânci bătrâneţi, totuşi, am fost amândoi profund implicaţi în punctele caracteristice care să ne facă să funcţionăm ca o proprie familie. Apoi cel mai bun prieten al meu şi co-părinte, ca să spun aşa, a plecat din viaţa mea. Realitatea m-a lovit într-o vineri seara, când după ce am condus printr-o furtună de zăpadă şi fiind împreună cu copilul, m-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă maşina mea ar derapa de pe drum intr-un şant? Ar observa cineva? Evident, asta este o exagerare, dar modul în care am sinţit în acel moment m-a determinat să intru în acţiune. Am decis că voi fi în fiecare noapte o mamă singură. Apoi am făcut un efort conştient de a invita prieteni la cină, am chemat un vecin să mă ajute să mut canapeaua şi am discutat şi cu alte mame singure. Încet, încet sentimentul meu că am avut o “boală contagioasă” s-a risipit şi m-am trezit cu propria definiţie despre ce ar trebui să fie o familie. Este esenţial să se explice copiilor că familia este definită de oameni care ne sunt apropiaţi şi pe care îi simţim foarte aproape şi chiar îi iubim. Atunci când divorţul era încă proaspăt, dialogul cu soţul meu era dureros. Noi eram supăraţi unul pe celălat şi trebuie să recunosc, căutam modalităţi de a ne răni reciproc. Dar oricâtă dreptate simţeam că am, în adâncul inimii ştiam că modul de luptă constantă era oribil pentru copilul meu şi mă făcea să mă simt şi mai mizerabil. Obligaţia noastră ca părinţi, este de a învăţa copiii să rămână prieteni cu fostul soţ, însă acest lucru este mai uşor de zis decât de făcut. Deci, am încercat din greu să fac acest lucru şi drept să spun a fost cel mai mare cadou ca părinte divorţat. În faţa copilului nu fi înţepată, sarcastică sau supărată. Încearcă să vorbeşti pe un ton plăcut şi politicos, chiar dacă nu simţi aşa, şi ştiu că e greu să fii fals. Fii indiferentă la defectele fostului soţ, deoarece copiii îşi iubesc tatăl la fel ca pe mama lor. O să mă întrebi “dar dacă am fost bătută şi mi s-au adus injurii?” Este bine ca acest lucru să fie cunoscut de copilul tău, şi să -şi recunoască singur sentimentele, fără ca tu să adaugi furie sau empatie. Imi amintesc că după divorţ, când ne-am mutat în propriul nostru loc, la scurt timp relaţia dintre mine şi copilul meu a devenit un fel de frăţie foarte frumoasă. Stăteam până târziu la video şi adormea în patul meu. Mâncam popcorn preparat la microunde şi cereale în loc de cină. Fără un alt adult în casă, mi-am dat seama că era mult mai uşor să mă cobor la nivelul copilului, decît să se ridice el la nivelul meu. Nu a trecut mult timp pana să-mi dau seama că “mami şi tati proaspăt divorţaţi şi unici” nu trebuie să fie împreună pentru a fi părinţi. Du-te şi transformă-te într-o colegă de cameră în loc de părinte şi astfel copilul tău va simţi mai puţin efectul divorţului. Trebuie să-l vezi ca pe un act de echilibrare. La început n-am avut timpul sau energia necesară, pentru a accentua punctele fine de management în gospodărie, aşa cum o făceam atunci câd eram împreună cu soţul meu. Însă copilul are nevoie de structură şi de sentimentul de securitate, acum mai mult ca oricând. Incearcă să te concentrezi într-adevăr pe ceea ce contează şi ceea ce nu ai făcut. Uită de dulapurile bine organizate, de băile fără pete şi de rufele care trebuie călcate, Pune accent pe servirea meselor de familie, programarea regulată a orelor de culcare, fii promptă şi în cele din urmă vei reuşi.

Nu contează ce spune cel mai recent studiu despre efectele nocive ale unui divorţ. Am încercat să-mi amintesc că băiatul meu a fost mai mult decât o statistică şi casa noastră nu a fost destrămată. Copilul creşte bine atâta timp cât ambii părinţi îl iubesc şi reuşesc să-i alunge gândurile. Trebuie doar să fii optimistă. După ce am fost o mamă singură timp de 3 ani, am descoperit lucruri noi despre mine şi n-aş fi avut ocazia să le aflu atunci când eram căsătorită. Am fost independentă şi am fost capabilă să conduc o gospodărie, să aduc în casă un salariu şi să am o grijă excelentă de copilul meu. Iar băiatul meu a învăţat cât de mult trebuie să depindem unii de alţii şi să funcţionăm ca o familie. Nu-ţi face griji, pentru că într-un final vei întâlni pe cineva care te va întelege pe deplin, mai ales că acum esti independentă şi ştii cu exactitate ceea ce ai de făcut. Nu încerca să găseşti scuza perfectă atunci când cineva te invită la o cafea. Nu contează cu cine ieşi ci că vei veni întotdeauna la cineva care te iubeşte necondiţionat. Cui îi pasă dacă dl. X nu te sună din nou? Copilul tău te cheamă din camera de zi…