Oglindă oglinjoară…

De mici copii tânjim după aprecierea celorlalți și pierdem vremea întrebându-ne ce cred alții despre noi… doar că ceea ce nu realizăm este că încercând să-i mulțumim pe ceilalți, ne pierdem în detalii și uităm să fim noi. Avem impresia că dacă nu arătăm ca de pe coperţile revistelor vom fi criticate, și recunoaștem sau nu, ne este foarte frică să fim etichetate ca fiind urâte, grase, slăbănoage, ochelariste, demodate sau plictisitoare.

În adolescenţă am câştigat un loc doi la un concurs de miss. Nu am vrut să particip pentru că mă credeam urâtă însă la insistenţele unei prietene şi cu haine de împrumutat, am reuşit să pacălesc juriul. Da l-am păcalit mi-am spus, când am ajuns acasă şi m-am reîntâlnit cu complexele mele. Reflexia mea în oglindă era distorsionată şi nici vreun trofeu de frumuseţe nu mi-ar fi schimbat părerea despre propriul corp. M-a ţinut destul de mult obsesia complexelor în adolescență iar oglinda devenise duşmanul meu de moarte. Plângeam şi mă-ntrebam de ce am șoldurile atât de late sau de ce forma unghiilor e atat de mică, de ce ea e mai frumoasă ca mine și de ce toată lumea o place și pe mine doar mă etichetează ca fiind dificilă și inabordabilă. Însă, din fericire, au fost și momente în care realizam că de fapt multe fete mă invidiau sau mă copiau iar baieţii nu mă curtau pentru că reuşeam să-i inhib de fiecare dată. A trebuit să treacă ani, să învăţ să-mi accept forma nasului, degetele de la picioare și dinţii prea mici…la urma urmei cred că toate aceste defecte, dacă existau, erau doar în imaginația mea.

Aspectul fizic, părerea celor din jur, venitul, celulita, kilogramele în plus, vârsta deja înaintată sau mărimea sânilor sunt aspecte care pun tot mai mult pe gânduri femeile în secolul imaginii. Se simt complexate, discriminate și neînsemnate față de alte femei, care par a fi mult mai frumoase, realizate, și deci mai fericite și împlinite decât ele. Complexele le-am inventat chiar noi femeile din nevoia de concurenţă si dominare. Femeile le-au deschis ochii barbaţilor ce inseamnă celulita, femeile au aratat-o cu degetul pe blonda care-şi plimba fundul prin faţă şi tot ele au avut grijă să evidenţieze că are părul rar şi picioarele strâmbe. Femeile şi-au plăns de milă in faţa bărbaţilor că „uite ce burtă mi-a rămas după sarcină” in timp ce-şi rulau colăceii ostentativ. Daca le arăţi ce complexe ai, vei fi crezută iar zonele molcutze pe care le zmotocea cu plăcere pâna să-i deschizi ochii, vor deveni defecte, iar defectele sunt evidenţe. Aşa ca, nu-ti rămane decat să mai adaugi încă un complex la colecţia cu care defilezi.

Ce rost are sa-ti pierzi timpul schimbând zeci de haine pâna să ieşi din casă când o faci pentru alţii şi nu pentru tine? Nimănui de pe stradă nu-i pasă cu adevărat și pe nimeni nu interesează cu ce te îmbraci, ce muzică asculți, cine ți-e prietenă sau dacă ai buzele mici sau mari. Pe nimeni nu interesează dacă tu ai dinții strâmbi sau aparat dentar, așa cum pe nimeni nu interesează când te simți rău sau ești dezamagită. Oamenii judecă și atât…însă numai tu decizi dacă să asculți sau nu gura lumii. Și tot ce contează cu adevărat e ceea ce crezi tu…căci până când tu nu vei avea o părere bună despre tine, nici ceilalți nu te vor considera impecabilă în toate privințele…deoarece complexele pot fi înfrânte, fără doar și poate. Și toate astea, doar din ziua în care ai uitat că ești prea scundă, înaltă, slăbănoagă, plinuță, cu părul rar sau scurt, cu fruntea lată sau îngustă.

Nu există oameni frumoși sau urâți fizic dar există oameni frumoși pe interior ce sunt puși mereu la perete și oameni urâți sufletește ridicați în slăvi… și toate pentru că trăim într-o lume în care cartea se judecă după copertă. Frumusețea trupească e relativă și… perisabilă. Azi o ai, și mâine s-a năruit într-un accident nefericit sau s-a degenerat în anii care ți-au îmbătrânit nu numai inima și spiritul, ci și trupul. Frumusețea reală e cea care vine din noi, nu cea pe care am primit-o de la mama natură. Și chiar și aceea, depinde în cea mai mare parte de noi și de felul în care ne vedem propriul chip.

Perfecțiunea nu există, însă complexele vor fi mereu prezente în viața noastră dacă nu alegem să renunțăm la ele. Oglinda nu trebuie să ne fie dușman și nici camera de fotografiat un obiect de care să fugim când ne apare în raza vizuală. Pentru că frumusețea există atât în noi cât și în trupul nostru, așa cum ni l-a lăsat Dumnezeu. Așa că…renunță la complexe și începe să te apreciezi si să-ţi iubeşti corpul