Foaie din jurnalul Nicolei

O zi aprigă de toamnă pusese stăpânire peste orașul obosit de atâtea gânduri stinghere. Vântul bătea puternic și picurii grei de ploaie cădeau furioși din înalturi, prelingându-se șovăielnic pe fereastrele prăfuite ale salii de curs. Crengile copacilor se aplecau obosite în fața patimii ploii. Un fulger orbitor brăzdă cerul, dintre norii ce coborau năvalnic spre Mannheim – orasul situat la varsarea raului Neckar. Priveam pe geam in timp ce un lector plictisitor ne vorbea despre economie. Norii coborâseră atât de aproape de geam încât mi se părea că cerul s-a prăvălit peste pământ. Furtuna se dezlănțuise si reusise sa-l intrerupa chiar si pe lectorul dedicat.

Stăteam cu ochii pironiți pe fereastra, pierdută în gânduri învălmășite. ,,Nu, nu, trebuie să fac ceva, n-am să pot sta așa toată ziua: vor zice fetele că iar vorbesc cu fantomele sau meditez la taina Universului. Că veni vorba de fete, nu știu unde era Nicole: mereu dispărea pe nepusă masă. Eram colege de an, de cameră și ne știam de cand am ajuns in Germania dar niciodată nu reușeam să o citesc pe deplin.

Incepusem ziua prost inca de la prima ora. Alarma a sunat pret de 40 de minute iar eu apasam pe snooze incercand sa fac pace intr-un cosmar care ma chinuia. Grabita ca de obicei, sorbind ultima gura de cafea in fata oglinzii de la baie, pe ritmul lui Buble incercam sa-mi fac o impletitura care se potrivea cu ia din Bucovina. Imi scapasem peria de par direct în coșul de gunoi din baie. Bunica mea imi spunea ca daca patesti asa ceva, vei trece printr-o incercare rusinoasa si trebuie sa calci peria de 3 ori ca sa anulezi ghinionul. Spre norocul meu, cosul de gunoi era aproape gol, doar o foiță roz, mototolită, contrasta cu sacul de gunoi negru. Daca tot mi-am recuperat peria si am urmat ritualul de la bunica am recuperat si foita roz care arata ca o foaie dintr-un jurnal:

14 noiembrie 2011

„Azi a fost mai bine ca ieri. De fapt, fiecare zi parcă e mai bună ca precedenta. Cursurile au fost ușoare, iar vremea asta parcă îmi mai ia din pofta de mâncare. Cu siguranță, așa este! Însă nu pot uita ceea ce s-a întâmplat săptămâna trecută: când am mers să-mi iau reteta falsificata de turcul de la etajul doi, farmacista m-a întrebat câte kilograme am și cum nu știam exact m-a îndrumat zâmbitoare spre cântar. Când acul a sărit de 60, întreaga rușine din lume m-a cuprins: eu nu puteam să fiu așa…oare ce gândise biata femeie despre mine?! Că sunt vreo obsedată de mâncare? Ca reteta este falsificata? Că vizitez toate fast-food-urile din colț de stradă în fiecare dimineață și mă-îndop ca o nesătulă? Dacă și-a dat seama?

Sunt un dezastru, știu. Mi-e tot mai greu să mă abțin: foamea mă ucide. De fiecare dată când simt mirosul shaormei de la Mado, mă precipit, mă neliniștesc, îmi rod unghiile de frustrarea ce mă apasă și sfârșesc prin a cumpăra o porție la lipie. Bineînțeles, nu pot să o mănânc acolo, cine știe cine m-ar putea vedea! De asta le evit, de asta nu mă suportă. Nu pot risca să înfulec de față cu ele, în nici un caz!

Ceasul arată ora 19:24. Iar am făcut-o, ca un monstru înfometat ce sunt. Măcar mi-a trecut starea de greață, am dat tot afară și mi-e bine…cred că mi-e bine, vreau să fie așa… Doamne, ajută-mă! Nu pot să nu mă gândesc la asta, de parcă ar fi adevărat, dar totuși nu e…eu nu sunt așa, asta nu e viața mea. De mâine, n-am să mai mănânc. De luni, am terminat-o cu mâncarea. Gata cu sandwich-urile, gata cu ciocolata, gata cu TOT ! Și totuși..

NU..am mințit, azi nu a fost mai bine ca ieri. In realitate, fiecare zi e mai rea ca precedenta.,,

M-am desprins din poveste cu ochii în lacrimi. În tot acest timp, am judecat-o. Am crezut-o pesimistă, retrasă, singuratică. Niciodată nu aș fi putut ghici că despre asta era defapt vorba. Eram dezamăgită de mine, nu reușisem să rup perdeaua invizibilă a aparențelor. De când am cunoscut-o pe Nicole mi s-a parut ca nu e in regula. Am simtit nevoia sa o intreb, insa in Germania, totul trebuie pastrat in limitele aparentelor si a bunelor maniere. In timp ce netezeam hartia roz imi treceau toate flash-urile atat de evidente prin minte.

Iarna trecută, când rămăsesem împreună cu ea și o altă colegă de an în bibliotecă pentru un referat, i se făcuse rău. De fapt, lipsise de la orele din acea zi dar insistase să vină cu noi pentru a recupera. A luat-o la fugă pe coridoare, îndreptându-se spre baie. Am urmat-o și am încercat să o ajut, sprijinind-o și curățând-o după ce vomita. Mi-a spus că mâncase ceva stricat la prânz, iar orice altă pistă de presupunere a fugit instantaneu din mintea mea.

Niciodată nu înțelesesem de ce nu mânca cu noi. Se trezea dimineața la 6 și spunea că merge să facă jogging, iar apoi spunea va lua micul dejun împreună cu fratele ei. De fapt, toate mesele le lua ,,împreună cu fratele ei,,. Dacă stau bine să mă gândesc… am văzut-o mâncând de atâtea ori cate m-am văzut pe mine sărind cu parașuta. Acum realizez că de fiecare dată când noi mâncam în cameră, ea ori avea de învățat într-un colțișor ascuns ori pur și simplu pleca. Pleca și mânca, vomita și plângea. Era prinsă într-un cerc vicios, legată cu o funie de picior și constrânsă de propriul său EU să facă ceva ce nu-și dorea. Ceva ce nu o definea și nu o bucura. Voiam să o ajut. Asta trebuia să fac. Asta am făcut.

…

Epilog

Bulimia este considerata o tulburare emoţionala. In psihosomatica aceasta este descrisa ca pe o modalitate de „curăţare” de emoţii, ca pe o eliberare de sentimente negative, de teamă, vinovăţie sau ruşine. Înainte de apariţia propriu-zisă a simptomelor, deseori o persoană începe prin a ţine cure de slăbire drastice, prin a-şi număra caloriile şi mai ales printr-o preocupare excesivă faţă de forma şi greutatea corporală, însoţite de o frică intensă de îngrăşare. Terapia interpersonală si sustinerea din partea familiei ajută persoana cu bulimie să analizeze și să înțeleagă legătura dintre confictele interpersonale și simptomele bolii.