Zilele de toamnă trec tot mai greu. E vânt și frig, iar ceața și norii împăienjenesc peisajul în care mă preumblu zi de zi. La metrou e aglomerat, ca întotdeauna. Oamenii aleargă pe peron, grăbiți, îmbulzindu-se unul într-altul, cu genți și papornițe în mâini, cu prunci înfrigurati urmând direcții precise. Vagoane vin și pleacă precum soarele care răsare în zori și apune la închegarea zilei cu noaptea.
Pășesc în metroul încărcat de suflete înfrigurate și ocup rapid un loc pe partea stângă. In faţa mea, imi atrage atenţia un puşti slab cu o erupţie de coşuri pe faţă, îmbrăcat cu o geacă Hugo Boss cu brand-ul la vedere, cu adidaşi de culoare roşie cu talpile desprinse şi perforate. Era chircit cu un rucsac în spate şi mă fixa ameninţător. „Oare ce poveste o avea?”… mă-ntreb in timp ce-mi mut portofelul intr-un buzunar mai dosit al genţii. „O data o sa-mi iau inima in dinţi şi o să scriu viaţa unui astfel de individ”.
…
Scrâşnitul de şine se pierde in ecoul subteran iar o voce electronică anunță că urmează stația ,,Piața Unirii,,. ,,Mai am o statie şi ajung,, îmi spun în gând, dar liniștea din vagon e întreruptă brusc de o ceartă aprinsă urmată de pumni și țipete. Un grup gălăgios ocupa puţinul spaţiu din centrul vagonului iar cei aşezaţi pe scaune asistau îngroziţi la teatrul subteran cu personaje dubioase în rolurile principale. Mă ridic instantaneu de pe scaun cu alţi oameni ingroziţi şi trec prin încăierarea iscată. Câţiva dintre ei s-au ales cu răni serioase. Metroul oprește, iar trei dintre huligani țâșnesc prin ușile glisante cu rucsacul puştiului care m-a fixat tot timpul. Acesta, se repede sărind pe peron ţipând şi injurând continuu. E staţia „Universităţii”. Cobor împinsă de puhoiul de oameni chiar dacă primul impuls a fost să mai merg o staţie. Cu geanta strânsă la piept, călcată pe picioare, mă trezesc din nou faţă în faţă cu puştiul dubios. Stătea pe o banchetă de plastic cu capul între palme iar cearcănele ingramadite sub ochi îi marcau privirea pierdută in lacrimi. M-am apropiat curioasă de el înarmată cu întrebările de reporter de teren.
„Sunt Alex, sidosu’ din Griviţa! Aşa-mi zic toţi. Nu am SIDA da’ am rămas slab de când m-am apucat de fumat şi ai mei au plecat in Italia la muncă. Aveam 8 ani şi frate-meu vindea ţigări la noi in cartier… îi furam ţigări da’ după aia îmi dadea el singur. Da, ştiu, e naşpa. A fost mai greu când eram mai mic da’ acum e mai bine. Nu eram aşa, eram chiar bun la şcoală până să plece ai mei. Printr-a IV-a eram cel mai bun la română. Fraieru’ de mine le scriam la ai mei câte o scrisoare în fiecare zi și o puneam în ,,Cutia revederii,, Ma credeam poet auzi…..bă da’ prost mai eram!
Cutia aia urma să i-o dau mamei de Craciun, când venea acasă. Dani, fratele cu şapte ani mai mare, mă bătea şi-mi arunca scrisorile: ,,Nu te mai plânge atât, muciosule, ne descurcăm și singuri, suntem bărbați!,, Imi repeta in zilele in care-şi amintea de mine. Era toata ziua plecat şi se-ntorcea noaptea ba cu capu’ spart, ba cu o mâna ruptă. A doua zi când îl vedeam, mi-era frică să-l întreb ce pățise, eram doar un mucios pe care trebuia sa-l hrănească.
La inceput, ai mei ne-au trimis ceva bani da’ eu n-am văzut nimic. Intr-a V-a, maică-mea s-a cuplat cu moşu’ la care făcea curat si taică-meu lucra pe şantier in Roma.
„Să-ţi mai dea şi tac-tu bani că eu nu mai pot, mă chinui pentru voi aici de 10 ani şi voi sunteţi nişte golani, m-aţi făcut de râs in tot orasul”! „Asta-mi zicea mama de câte ori o sunam”. Completa Alex in timp ce-şi ştergea nasul cu mâneca de geacă Hugo Boss ruptă de huliganii din metrou.
„Când eram într-a VII-a, Dani cică a plecat să facă combinaţii cu droguri la Cluj şi cică-mi trimite şi mie bani dacă nu-i zic lui tata. Ăla i-a trimis 1000 de euro să-şi facă chioşc de ţigări cu unu’ din cartier. A plecat şi m-a lăsat singur, n-am mai ştiut de el până când Sergiu cu care o ardea prin cartier m-a oprit in gangul de lângă gunoi și mi-au ars-o rău de tot. „Ia uite ce mustăcioară are Alexuţu, ăsta-i bun să-l trimitem la Economic…dă bine la gagici!”
„Am încercat să scap, dar m-am ales cu o bătaie bună şi m-au bagat forţat in afacerea cu droguri”. Adăuga Alex plângând in timp ce-mi arăta cicatricea de pe mâna stangă.
„Maică-mea işi inchipuie că eu pot trăi cu 200 de lei. Păi doar şpaga la bosu’ e 500. Să se spele cu ei pe cap! Să fie bogați… dacă asta e ceea ce și-au dorit! Am 17 ani și sunt pe cont propriu. Nu vreau copii, nu vreau să-i chinui sau să-mi bat joc de ei! Mi-e silă de mizeria asta! Sunt un nimeni… sunt mai slab ca ei…mereu am fost, poate trebuie să renunț!’’ Isi repeta Alex obsesiv observând telefonul meu care inregistra toată destăinuirea.
…
„Când eram în metrou am văzut că vă uitaţi lung la mine. Semănaţi cu femeile care mă vânează de la protecţia copilului. Mă şi gândeam… ce se holbează cucoana asta la mine? Ce-i pasă ei, are țoale scumpe și-l tine pe fiu-su la şcoli private! De la asemenea oameni, nu poți să ai aşteptări! Ei nu privesc în jur, ei nu știu ce-i aia viață… da’ dumneata parcă nu eşti chiar aşa” imi destăinuia Alex in timp ce-i adunam bricheta şi pachetul cu foiţe de rulat ţigari de pe jos.
Epilog
Conform situaţiei prezentate de Direcţia Protecţia Copilului, la finele anului 2012, erau înregistraţi în evidenţele autorităţilor responsabile de asistenţa socială, un număr total de 79.901 copii cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate. Dintre aceştia, 41% erau complet lipsiţi de grija părintească: 22.993 aveau ambii părinţi plecaţi, iar 9.991 proveneau din familii în care părintele unic susţinător era plecat. Îngrijorător este şi numărul copiilor aflaţi singuri acasă care au ajuns în sistemul de protecţie specială: 3.346 (din care, 827 în centre de plasament şi 500 în grija asistenţilor maternali). Judeţul cu cei mai mulţi copii rămaşi singuri înregistraţi la nivelul DGASPC era Suceava (8.538 copii), urmat de Bacău (7.281 copii) şi Neamţ (5.740 copii). La polul opus se aflau Ilfov şi Municipiul Bucureşti, care însumează 468 de copii în această situaţie.
*Sursa studiu de caz – Organizaţia Salvaţi Copiii, „Impactul migraţiei părinţilor asupra copiilor rămaşi acasă”
